Am fost multi dintre noi crescuti de bunici sau parinti crestini, care la randul lor au fost crescuti de parinti si bunici crestini. Ni s-au transmis valorile, obiceiurile si spiritualitatea ortodoxe.
Imposibil sa nu avem in casa macar o icoana sfintita, sa nu ne facem o cruce cand trecem pe langa o biserica sau sa nu zicem un “Doamne ajuta” din cand in cand. De sarbatori mergem la biserica si nu uitam sa ne celebram numele de Sfinti… Doar ca la slujbe nu stam prea mult ca ne plictisim, iar povestile Sfintilor nu le cunoastem prea bine.
Asupra unora, care locuiesc in cladirile cu risc seismic ridicat, planeaza un soi de teama cotidiana ca nu cumva sa se “legene” pamantul mai tare… Iar, dintre “insemnatii” cu bulina rosie si nu numai, mai sunt cativa care isi fac vreo rugaciune seara, la culcare..
Dar, sa fim sinceri, fara vreun motiv clar si o problema foarte grava, nici prin cap nu ne trece sa fim mai buni, sa ne rugam pentru sanatate sau macar sa multumim lui D-zeu pt ceea ce avem. Macar o data pe luna. Obsedati de cariere, bani, viata superficiala cu intrigile ei zilnice, trecem pe langa biserica adesea chiar si blestemand pe careva. De D-zeu...ni se cam rupe! Sa ne aducem aminte ca ne-am declarat crestini-ortodocsi, ar trebui sa avem o motivatie foarte puternica... Si, la Bucuresti, mai rar! Avem alte treburi! Toate bune! Noapte buna, somn usor!
Se misca ceva! Doamne-fereste! Mai stai putin cu urechile ciulite, incep gandurile rele-bune…Te linistesti . Abia ce ti-ai revenit: Se aude un huruit! “Tatal nostru care esti in ceruri…” Nu apuci sa zici toata rugaciunea. Iti dai seama ca era un motor de scuter. Dupa evidenta sunetului, te apuci din nou de zis “Tatal nostru”. De data asta apuci sa-l rostesti de trei ori.
Alt bubuit ciudat! Doamne iarta-ma! A trecut…un camion. Dar tot te apuci iar de zis rugaciuni.
E foarte cald, nu poti dormi. Iesi la geam. Nimic in zare, negru... iti faci planul de evacuare, sperand ca o sa fie timp destul…
Incepe sa bata vantul, bubuie sub tine. Ce poate fi? Doamne! Cad pietre!? E doar grindina. Tunete, dar nu rasuna in cer, ci sub pamant… parca e sfarsitul lumii.
Trece. A fost doar o furtuna. Noapte buna, somn usor! Doamne-ajuta! “Tatal nostru” de noua ori sau de sase, nu mai stii, adormi. Mai bine asa decat sa numeri oi…
A rasarit soarele. Te-ai trezit. Iesi la geam. Afara e superb, e dimineata, dar deja foarte cald. Simti miros sarat de mare Mediterana. Esti linistit, pentru ca in fata ta Vezuviul e la locul lui, la fel de inspaimantator, dar…linistit… N-a mai erupt din 1944.. Esti un nimic, la cheremul celor peste 1200 de metri de pamant din fata ochilor tai, care domina si inspaimanta golful, orasul, comunele, vietile tuturor. Cel putin asta este efectul asupra unora ca mine, trecatori prin cotidianul locurilor. Dar fie ca esti turist, fie ca aici te-ai nascut si esti deja resemnat si gata sa-ti imbratisezi destinul, amenintarea e mare si frica te cuprinde oricum, mai ales seara cand uiti de alte griji. Doamne-ajuta!
In Napoli cu totii, tineri, batrani, rai sau buni, rostesc seara la culcare rugaciuni. La fiecare colt de strada gasesti cate o capela si o statuie a Fecioarei Maria (Madonna), iar oamenii chiar cred in minuni si Dumnezeu… In conditiile astea si cu asemenea motivatie deasupra capului, imposibil sa nu fii credincios! Cu adevarat credincios!