Folllow the Rainbow

Folllow the Rainbow

vineri, 13 decembrie 2013

Trei

Te-am coborât din stele
Să te întreb
Unde-ai lăsat iubirea mea?
Ţi-am dat-o cu credinţa
Că ştii prea bine ce să faci cu ea.

Se spune că acolo sus, la voi în stele,
Sunt suflete care doresc doar acceptarea
Că vor să fie doar iertate
Şi înţelese atunci când rătăcesc calea.

Eu am aflat de mult de ţara ta,
Am cunoscut-o de la zâmbet la tăcere,
Călătoria a fost şi dulce, şi grea,
Dar am sperat mereu la prima noastră mângâiere.

De aceea te rog să-mi ierţi nerăbdarea
Sau lipsa raţiunii, ca orice mirean,
Trăiesc în sfere coborâte-n timp
Şi mă ridic spre culmile de-alint.
Şi nu-nţeleg:
Unde-ai lăsat iubirea noastră?
Căci era tânără şi pură,
Se unduia spre dansuri de pământ
Să se arunce în natură,
Aşteptându-şi crudă mirele sfânt.

De aceea tot încerc
Să te aduc la mine
Să te conving să te întorci.
Sau simplu, doar să spui cuminte,
Cuvintele demne şi line
Ale nobilei sincerităţi.

Acum, în ceasurile morţii,
Când inima şi-a consumat credinţa,
Ce taină vrei a mai păstra?

Te rog să-mi spui, dragostea mea,
Pe unde ne-ai lăsat fiinţa?

marți, 8 octombrie 2013

De acum sunt pui de lup

Ce ma bucura pe mine este ca exista nebuni extremisti care urla chestii neplacute pentru urechile unora si nedigerabile pentru burtile statute ale altora. Chiar si daca nebunii sunt cateodata mult prea exagerati, nu-mi fac griji. Caci cine are minte poate discerne.
Stiu, sunt rea.
Dar bine ca vin altii sa ne impinga de la spate, caci noi ne limitam linistiti existenta la imperecherea dintre daci - niste barbari inapoiati, netrebnici si sarlatani - si romani - cei ce paveaza drumurile de aur ale occidentului... Nici macar 2000 de ani plini... Si luam aceasta onoranta "favoare" a istoriei ca si cum ar fi singura "mandrie" a unui popor ce parca isi cere masochist si incontinuu sa fie la marginea lumii si a civilizatiilor, din toate punctele de vedere.

M-am saturat sa aud ca unitatea si continuitatea limbii romane se datoreaza exclusiv Scolii ardelene sau aparitiei televiziunii. Precum spun unii ca au fost inventate limbi ca franceza sau germana artificial. Poate exista un sambure de adevar sa sustii asa ceva. Insa, limba romana pe un teritoriu atat de vast nu are nici macar un dialect, ci doar simple regionalisme, si chiar si acelea inteligibile pentru cei din restul regiunilor. Mai ales pentru un popor care a fost calcat, locuit, inchiriat de nenumarate stapaniri si hoarde vorbitoare de diferite alte limbi, este o minune aceasta unitate si intelegere chiar si a regionalismelor.

Nu stiu cine erau aceia care locuiau in zona Cucuteni acum 7000 de ani sau in zona Turdas din Hunedoara acum 4200 de ani, nici ce limba vorbeau sau cum isi trimiteau cerealele in China.
Stiu insa ca de curand am vizitat satele natale ale bunicilor mei de dincolo de dealurile Paclelor(asa cum se mai numesc Vulcanii noroiosi). Mama si unchiul meu mergeau pe acolo cu vaca la pascut cand erau copii "descaltati". Am privit in ochii rudelor mele si am simtit o chemare ciudata a pamantului. Ceva ce doar la Limba romana comentam ... pe text... E greu de descris sentimentul. Este poate sentimentul statorniciei.
Pentru prima oara in viata am simtit nevoia sa gasesc pamantul familiei. Si tot pentru prima oara in viata am realizat ca nu poti invata un popor intreg o limba sanatoasa si unitara in niste zeci de ani prin metoda "fara profesor -  in doar 10 pasi". Mai ales daca e si analfabet. E penibil. Ceva mai adanc, ceva mai vechi, ceva mai puternic, o baza solida exista dinainte!!!
Deci nu stiu cine erau cei de acum 5000 de ani. Poate erau extraterestri sau erau niste uriasi sau strabunicii strabunicilor nostri. Stiinta poate va dovedi ce si cum sau poate se va dovedi in continuare neputincioasa, ori ignoranta.

Istoria, ca de altfel si realitatea sunt subiective si scrise de fiecare om in parte intr-o versiunea ideala care sa corespunda nevoilor si valorilor sale de moment. Chiar si invinsii isi scriu istoria lor. Cat despre castigatori, depinde doar de unghiul din care privim...

Iar eu recunosc ca, da, m-am saturat de versiunea oficiala a Mioritei. Imi ajunge atitudinea umila si resemnata a "mielului" sacrificat.
De acum mai vreau sa fiu si pui de lup.


 link-uri utile

http://www.gandul.info/magazin/descoperire-in-romania-cea-mai-mare-locuinta-pre-cucuteni-datand-din-5200-5100-i-hr-11472525

http://www.businessmagazin.ro/actualitate/cel-mai-vechi-oras-din-romania-mai-vechi-decat-piramidele-egiptene-video-11221230?fb_action_ids=10201355284618349&fb_action_types=og.recommends&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

marți, 2 aprilie 2013

Omul nou - action hero

O sală de operaţie -  chirurgi echipaţi, asistente, lumini, aparate în funcţiune, muzică clasică. După multe ore de concentrare în sfârşit se închide operaţia. Pare o reuşită. Toţi răsuflă uşuraţi, se întorc către sală, îşi dau halatele jos, se înclină. Publicul aplaudă frenetic, ovaţii, se aruncă pălării în aer. Bucurie mare - mare sărbătoare. A doua zi, ziarele scriu pe prima pagină: primul transplant de creier - o reuşită la scenă deschisă!
Descindere la locuinţa unui mafiot. Agenţii ies cu mai mulţi suspecţi legaţi şi cu nişte mărfuri confiscate. Mafiotul urlă că e nevinovat. Politiştii îşi asigură "prada", se întorc şi se aliniază, apoi se înclină. Publicul aplaudă frenetic...
Şofer de autobuz. Speeeeeeeeed. Din păcate nu e niciun răufăcător la orizont. Însă, o bătrână în scaun cu rotile aşteaptă în staţie. Şoferul nu doar opreşte, dar coboară el însuşi şi o ajută să urce, apoi la staţia de coborâre o ajută să se dea jos. Martorii sunt uluiţi, toţi aplaudă. Şoferul face plecăciune şi urcă înapoi la volan.
Cum ar fi să fie peste tot astfel, în fiecare clipă, oriunde ne-am afla. Aproape suprarealist, nu-i aşa?
V-aţi întrebat vreodată de unde această adulare în masă a anumitor bresle, cum ar fi cea a actorilor sau a muzicienilor? De unde această dorinţă de a şti totul despre ei si vieţile lor, dar şi a lor de a se dezvălui tuturor mai mult sau mai puţin? Şi de ce ei când îşi fac meseria au parte in plus şi de aplauze, iar ceilalţi nu? Nu suntem toti la fel?
Oare nu pentru că artiştii visează cu ochii deschişi şi intră alături de public într-o convenţie, o joacă dorită de toată lumea şi de care toată lumea are nevoie? Da, de care toată lumea are nevoie. Oare nu pentru că fiecare ne imaginăm într-un fel sau altul un film al vieţii noastre, în care noi suntem super-eroii?
Fiecare om, oricât de modest şi timid ar fi, ar vrea măcar o dată în viaţă aplauze la scenă deschisă! Iar mass-media şi tehnologia, societatea per total au evoluat exact în acest sens: avem operaţii live pe internet sau la Măruţă la emisiune, naşteri filmate, descinderi ale autorităţilor pe ici-pe colo în direct la ştiri şi toată viaţa oricăruia dintre noi în foto sau video-streaming pe facebook sau flickr, povestita pe bloguri si prin status-uri…
Ne trezim de dimineaţă, ne spălăm pe faţă. Din oglindă ne zâmbeşte tuturor un De Niro sau un Schwartzi, o Julia Roberts în Frumuşica (visul oricărei adolescente de la Monica Columbeanu încoace) sau - şi mai şi – direct Sharon Stone în Basic Instinct… Sigur, mai depinde şi de nivel, altora le zâmbeşte Salam sau fix Mozart.
Efectul cinematografic exhibiţionist de care suferă umanitatea se manifesta peste tot. Nu e persoană care să nu se vizualizeze sau să nu se viseze jucând într-un film, urmărind un hoţ, bătându-se cu zece lei-paralei, mergând pe covorul roşu sau cântând pe o scenă în faţa unui public în extaz, prezentand o emisiune sau jucand intr-un meci de fotbal. Sau… Sau…
Şi nu e nimic rău în asta. Chiar dacă, paradoxal, oameni inteligenţi se visează blonda de la drept sau eroi de filme de acţiune de mâna a doua. Şi se manifestă fără mari inhibiţii în acest sens. (Cei cu Mozart au un simţ al ridicolului mai ridicat, aşa că stau cuminţi şi interiorizaţi. La ei este însă mai grav pentru că, dacă nu pot defula, există risc crescut de psihopatie:)
Sunteţi aşadar doctori, poliţişti, şoferi de autobuz sau avocati si vreţi să învăţaţi să cântaţi la un instrument şi chiar s-o faceţi în faţa prietenilor sau a lumii întregi? Vreţi să cântaţi la karaoke, să vă povestiţi vieţile la televizor sau pe facebook si in tabloide, să pictaţi sau să scrieţi poezii? Faceţi-o!
Eu - suprarealist sau nu - votez pentru acest fel de ridicol, doamnelor şi domnilor, acela care presupune copilărie, visare, creativitate, defulare, bucurie şi mulţumire de sine. E mai sănătos aşa. Şi să-şi traseze fiecare graniţele psihopatologiei către care se îndreaptă. Sau ale penibilului.
Mă întreb totuşi unde vom ajunge când vom şti totul despre toată lumea, caci asta este tendinta… Telepatie şi o conştiinţă extinsă? Sau Big Brother şi un nou ev întunecat?

miercuri, 20 februarie 2013

Teatru TV sau Teatru vs. TV?

Acum vreo 30 de ani urmăream în mare măsură teatru tv. Acum urmărim şi vorbim adesea despre “teatru tv”, “teatru versus tv”, “teatru şi tv” sau “teatru la tv”. Dar, dincolo de toate aceste jocuri de cuvinte şi semnificaţiile lor, cred sincer că vorbim de o falsă problemă. O falsă problemă pe care o putem extinde şi la restul presei de la noi.

O sa încerc să scriu cât mai simplu şi la obiect, fără prea multe încâlciri de condei sau de idei.
Sunt actriţă, om de televiziune, cântăreaţă, prezentatoare şi voce de diverse. Dar, înainte de toate, sunt un om ca toţi oamenii. Viaţa m-a învăţat câte ceva, după ce m-a dezvăţat de altceva, cu băţul sau cu frumosul, cu linişte şi răbdare sau fulgerator şi fără drept de apărare.
Consider că suntem toţi la fel de importanţi în tot lanţul ăsta al supravieţuirii şi “fiinţării” în societate. Consider că suntem toţi egali şi bineînţeles că merităm cu toţii aceleaşi recunoaşteri şi aprecieri atunci când ne facem treburile bine, cu pricepere şi bucurie. Sau, bineînţeles, merităm inversul, când oferim inversul.
De aceea în calitate de actor sau cântăreţ nu voi cere nimănui niciodată să-mi acorde mai multă atenţie decât altuia în anumite situaţii doar pentru că practic această meserie, mai grea decât a altora din anumite motive, dar mult mai fermecătoare şi aducătoare de bucurie din alte motive.
Nici nu mă voi supăra pe televiziunile sau ziarele care caută senzaţionalul şi vor să vândă mai mult pe seama fericirilor sau nefericirilor vieţii mele intime. Dacă doresc să-i ţin departe, ştiu bine că pot s-o fac. Şi spun asta pentru că am putut deja s-o fac de foarte multe ori.
Dacă am ceva important de spus, dacă am o problemă, dacă vreau să ajut pe cineva, oricum statutul meu îmi oferă de o mie de ori mai multe şanse de vizibilitate decât au alţi oameni din ţara asta. Iar pentru cei foarte cunoscuţi –  câteodată în plus şi datorită televiziunii sau ziarelor - este şi mai uşor.
Scenele de teatru independent sunt din ce în ce mai multe. Cu resurse sau fără, cu dragoste şi încredere, sălile clasice sau cele neconvenţionale sunt din ce în ce mai pline cu spectatori. Ştiu ce înseamnă să încerci acest drum, pentru că şi eu încerc acelaşi drum.Însă, dacă ceva îmi este clar după 30 de ani de existenţă e că actorii sunt iubiţi în ţara asta. Sunt respectaţi şi apreciaţi. Actorii sunt văzuţi bine, căutaţi şi mângâiaţi. Dacă nu s-au simţit aşa până astăzi, înseamnă că au văzut doar partea goală a paharului.

Excesul de zel

Nu presa face rău culturii. Nici măcar tabloidele sau televiziunile. Cred sincer că vorbim cu toţii de o falsă problemă. În anumite emisiuni şi publicaţii, spectacolele valoroase şi oamenii frumoşi nici măcar nu au de ce sa apară şi nici măcar nu îşi doresc asta. Iar cei care apreciază şi ajută, o fac oricum de ani buni. Ce fac însă televiziunile în general, dar mai ales cele de ştiri, când un actor moare sau când are o problemă cineva cunoscut şi iubit, este într-adevăr un soi de exces de zel deloc necesar care se întoarce ca un bumerang fix împotriva extaziatului purtător de bune intenţii.
Iar acum vorbesc din perspectiva unui artist, fost prezentator de ştiri, în continuare om de televiziune.
Da, am prezentat multe ştiri în cinci ani de zile. Am avut ore multe de evenimente în desfăşurare pe care le-am ”acoperit”, am avut şi neşansa să acopăr ore rele de breaking news atunci când suflete mari au plecat către alte dimensiuni. Şi în timpul asta, ziua, să merg la şcoală (la teatru).
Colegii mei din Realitatea erau oameni minunaţi, care mă înţelegeau şi îmi admirau dorinţa de a-mi urma visul. Unii colegi chiar mă încurajau să cânt. Şefii mei şi-au dat acordul ca în paralel să joc în serialul “La urgenţă”, un rol permanent.

Unora parcă le zburau minţile

Însă, atunci când breaking news-ul se instala imperativ şi intempestiv, unora parcă le zburau minţile: să stăm cât mai multe ore cu banda aia galbenă în direct – pentru că şi concurenţa o face - să spunem vorbe folositoare sau nefolositoare, patetic sau cu tupeu, în cunoştinţă de cauză sau doar să ne aflăm în treabă. Şi să întrebăm acelaşi om după 10-20 de minute de interviu la telefon, când poate nici nu mai aveam ce, dacă nu cumva chiar şi pământul este rotund...
Iar mai nou observ o plăcere nebună de a transmite live din... cimitire. Mă mir că nu dăm şi un prim-plan cu cel care e nepunticios în faţa acestui spectacol al cărui protagonist a devenit fără voia sa şi fără putinţa de a mai riposta.
Da, cu toţii avem bube în cap. Şi, da, unii exagerează, alţii sunt doar neinspiraţi… Însă, cu toţii iubesc şi ajută şi îşi doresc cultura. Şi chiar au nevoie de ea. Pentru asta pot garanta cu propria mea experienţă, având speranţa că nu mă înşel.
Este poate un exces de zel sau doar o dorinţă de audienţă a unora, dar merită totuşi iertate, aşa cum sunt iertate mai mereu şi micile vanităţi ale marilor actori...

Publicat inițial pe http://adevarul.ro/blogs/dalia.pusca