Fara titlu. Pentru ca finalul trebuie retinut si inceputul inteles

am fost sambata la sala. pe bicicleta ma gandeam la o fata foarte misto pe care am cunoscut-o acum mai mult de jumatate de an acolo. ma gandeam sa fac niste exercitii pe care mi le aratase. ii dadusem 18 ani cand am vorbit prima data in vestiar. mi-a spus atunci ca are 30. luni de zile ne-am salutat, am vorbit despre mancat sanatos, mi-a dat sugestii. era printre veteranii de acolo si arata foarte bine.

acum vreo sapte luni ne-a spus ca e insarcinata. era fericita, cumpatata, linistita. a continuat sa vina la sala, nu s-a ingrasat deloc. ma tot sfatuia cand era cazul. o apreciam enorm si-mi era draga. venea sa faca sport cu burtica din ce in ce mai mare si facea haz ca nu se mai poate apleca pentru anumite exercitii. imi spuneam in sinea mea ca asa o sa fiu si eu cand o sa devin mama.

asadar, am fost sambata la sala. dupa ce m-am "biciclit", gandindu-ma la fata asta, la nici zece minute a venit la mine unul dintre baieti sa ma intrebe daca o stiu pe Luiza, "fata aia insarcinata, care venea mereu la sala". I-am spus ca da, desi mi-am dorit pentru o fractiune de secunda sa nu fie cine credeam eu, pentru ca tot o fractiune de secunda mi-a trebuit sa sesizez timpul trecut folosit de tip si deja ceva nu-mi suna bine. "A murit azi", a adaugat.

da, Luiza Maria Papp, despre care a scris si Cabral, despre care au auzit multi pe toate caile internetului ca avea nevoie de sange, fata pe care o apreciam ca e sanatoasa, mananca sanatos, se mentine frumos, a murit de boala, de Sf. Maria Mare.

am aflat ca toata lumea se zbatea pentru ea de niste zile bune abia de la Sanda, cand m-am dus sa-i povestesc nenorocirea, crezand ca ar putea-o sti din datile in care fusese si ea cu mine la sala.

m-a marcat. n-a fost om drag caruia sa nu-i povestesc: in doar cateva zile. brusc. secerata din picioare. cu analizele la zi si cu cele mai mari sanse de viata lunga.

am fost ieri la sala... luni fusese inmormantarea... baietii de acolo, care o stiau pe Luiza de ani buni, fusesera sa doneze si sange, fusesera si la inmormantare. unul dintre ei, prieten bun cu ea, era extrem de afectat. purta doliu, avea barba, ochii umflati de plans, privirea pierduta si in acelasi timp turbata. am trecut pe langa el cand vorbea cu cineva si l-am auzit din greseala spunand ca se trezeste brusc noaptea disperat...

in virtutea starii mele generale, dupa ce am concluzionat zilele astea ce si cum, in lipsa cronica de diverse (mi se parea ca tipul seamana cu frate-miu cu care eu nu sunt foarte apropiata, dar pe care il iubesc; imi aduceam aminte si de tata; mi se si parea extraordinar ca un barbat sa sufere asa pentru o prietena, etc), mai vazandu-i si pe toti ceialalti, mai afectati, mai tacuti si mai rezervati decat i s-au parut Sandei cand venea cu mine si se minuna cat de ok sunt toti de acolo, cred ca m-a bufnit plansul de vreo trei ori.

si mi-am mai dat seama inca o data:

meritam sa ne oferim mai multa bucurie si iubire zilnic.
meritam sa ne inconjuram de oameni minunati si buni.
meritam sa nu ne mai complacem in situatii si stari care ne fac mai mult rau decat bine.
meritam sa ne traim viata frumos, fara sa amanam nimic.