Folllow the Rainbow

Folllow the Rainbow

miercuri, 19 august 2009

Fara titlu. Pentru ca finalul trebuie retinut si inceputul inteles

am fost sambata la sala. pe bicicleta ma gandeam la o fata foarte misto pe care am cunoscut-o acum mai mult de jumatate de an acolo. ma gandeam sa fac niste exercitii pe care mi le aratase. ii dadusem 18 ani cand am vorbit prima data in vestiar. mi-a spus atunci ca are 30. luni de zile ne-am salutat, am vorbit despre mancat sanatos, mi-a dat sugestii. era printre veteranii de acolo si arata foarte bine.

acum vreo sapte luni ne-a spus ca e insarcinata. era fericita, cumpatata, linistita. a continuat sa vina la sala, nu s-a ingrasat deloc. ma tot sfatuia cand era cazul. o apreciam enorm si-mi era draga. venea sa faca sport cu burtica din ce in ce mai mare si facea haz ca nu se mai poate apleca pentru anumite exercitii. imi spuneam in sinea mea ca asa o sa fiu si eu cand o sa devin mama.

asadar, am fost sambata la sala. dupa ce m-am "biciclit", gandindu-ma la fata asta, la nici zece minute a venit la mine unul dintre baieti sa ma intrebe daca o stiu pe Luiza, "fata aia insarcinata, care venea mereu la sala". I-am spus ca da, desi mi-am dorit pentru o fractiune de secunda sa nu fie cine credeam eu, pentru ca tot o fractiune de secunda mi-a trebuit sa sesizez timpul trecut folosit de tip si deja ceva nu-mi suna bine. "A murit azi", a adaugat.

da, Luiza Maria Papp, despre care a scris si Cabral, despre care au auzit multi pe toate caile internetului ca avea nevoie de sange, fata pe care o apreciam ca e sanatoasa, mananca sanatos, se mentine frumos, a murit de boala, de Sf. Maria Mare.

am aflat ca toata lumea se zbatea pentru ea de niste zile bune abia de la Sanda, cand m-am dus sa-i povestesc nenorocirea, crezand ca ar putea-o sti din datile in care fusese si ea cu mine la sala.

m-a marcat. n-a fost om drag caruia sa nu-i povestesc: in doar cateva zile. brusc. secerata din picioare. cu analizele la zi si cu cele mai mari sanse de viata lunga.

am fost ieri la sala... luni fusese inmormantarea... baietii de acolo, care o stiau pe Luiza de ani buni, fusesera sa doneze si sange, fusesera si la inmormantare. unul dintre ei, prieten bun cu ea, era extrem de afectat. purta doliu, avea barba, ochii umflati de plans, privirea pierduta si in acelasi timp turbata. am trecut pe langa el cand vorbea cu cineva si l-am auzit din greseala spunand ca se trezeste brusc noaptea disperat...

in virtutea starii mele generale, dupa ce am concluzionat zilele astea ce si cum, in lipsa cronica de diverse (mi se parea ca tipul seamana cu frate-miu cu care eu nu sunt foarte apropiata, dar pe care il iubesc; imi aduceam aminte si de tata; mi se si parea extraordinar ca un barbat sa sufere asa pentru o prietena, etc), mai vazandu-i si pe toti ceialalti, mai afectati, mai tacuti si mai rezervati decat i s-au parut Sandei cand venea cu mine si se minuna cat de ok sunt toti de acolo, cred ca m-a bufnit plansul de vreo trei ori.

si mi-am mai dat seama inca o data:

meritam sa ne oferim mai multa bucurie si iubire zilnic.
meritam sa ne inconjuram de oameni minunati si buni.
meritam sa nu ne mai complacem in situatii si stari care ne fac mai mult rau decat bine.
meritam sa ne traim viata frumos, fara sa amanam nimic.

5 comentarii:

Anonim spunea...

Merg la aceeasi sala...chiar daca pana acum nu am avut placerea de a discuta cu tine...In general, sunt mai discret, evit discutiile la sala...Am fost la sala atat luni cat si ieri...am vazut, la intrare, poza si lumanarea...din pacate, nu am recunoscut persoana...am banuit ca e vorba de cineva care mergea la cursurile de dans (cel putin asa am dedus din fotografie)...am aflat acum despre cine era vorba....intr-adevar, aveam admiratie pentru efortul pe care il facea venind la sala, tinand cont de faptul ca era insarcinata...si incercand sa imi amintesc ce gandeam cand o vedeam...mi-am dat seama ca, nu de putine ori, imi spuneam ca poate ar trebui sa faca o pauza, poate e prea mare efortul...Astfel de evenimente ma determina sa constientizez inca o data cat de neinsemnati suntem in ansamblul populatiei, cat de usor viata merge mai departe, dar si cat de important este sa traim fiecare clipa...sa incercam sa ne dam mai multa atentie noua si celui de langa noi...dar, oare putem ? Din pacate, se pare ca lumea se misca prea rapid ca sa mai avem timp de gesturi frumoase...si, pana la urma, firesti...

Anonim spunea...

ce postare aiurea...lugubra si trista.Ce poti comenta?Stim si noi ca se moare,toata lumea moare,si de aceea trebuie sa fii impacat cu Dumnezeu permanent,pt. a nu muri definitiv;bine ca a murit pe picioare,cine nu si-ar dori asta?ANYWAY,cata energie ai sa te lupti cu ''fiarele''.Bicicleta stationara,te ajuta sa pierzi din greutate,dar,apoi,cu ce ramai,daca nu ai musculatura vizibil lucrata?Esti o prezenta naturala si placuta la TV.,dar de ce nu esti promovata cum ai merita?OUT

Dal Octavia P spunea...

nu-mi place sa ma adresez anonimilor, mai ales vorbind despre unele dintre cele mai importante trairi, sentimente si intelegeri de viata. o s-o fac, totusi.
@anonim 1: important, cred eu, in repeziciunea timpurilor in care traim, este ca macar sa constientizam, sa incercam si sa vrem sa traim mai frumos.

@anonim 2: esti in afara subiectului si in necunostinta de cauzE. iti multumesc pt. aprecieri, totusi. cat despre promovare, eu ma simt foarte bine asa cum sunt. nu e vreo conspiratie.

Anonim spunea...

mie-mi lipseste foarte tare !
o cunosteam de 13 ani, ani in care am stat inpreuna cel putin 8 ore pe zi ! nu fac polemica ,cine moare si cand ..pt mine este important...ce simti atunci cand acel cineva nu mai este ..felul in care mereu iti amintesti ..
a fost cea mai buna prietena si cea mai buna persoana pe care am avut norocul sa o cunosc...D-ZEU sa o odihneasca !
veselia ei imi va lipsii mereu !

Melicovici 'blog spunea...

Dalia,
bine te-am gasit pe un blog pe care intru prima oara.Postarea ta,este intrucatva asemanatoare cu o poveste din viata mea si da,
da-mi voie sa te citez:"meritam sa ne oferim mai multa bucurie si iubire zilnic."
Ceea ce am citat eu din ce ai scris la sfarsitul postarii este aparent ceva simplu de facut pentru noi toi,oamenii de pe acest pamant.Din pacate,nu toti constientizeaza anumite trairi ale noastre,nu toti inteleg faptul ca intr-adevar,meritam sa ne oferim mai mult,iubire si bucurie.Multi nu inteleg cumva ca deseori,renastem din lacrimi,din durere si din suferinta.Si mai multi nu inteleg cum un chip poate genera in chip poate bizar,o revelatie in noi insine,despre ceea ce ar trebui sa facem ca oameni,despre ceea ce am invatat catusi de putin din experientele noastre triste...
Imi pare rau ca o fiinta ca tine,nu este perceputa uneori ca fiind un om simplu,care poseda un caracter frumos,care traieste ca toti ceilalti,care trece prin amintiri si imagini cotidiene ca toti ceilalti si ca singura intrebare printre altele este "de ce nu esti promovata la tv nu stiu cum?"Eu cred ca paralelismul intre subiect si ceea ce incearca cineva sa spuna,oricine ar fi,ca e vedeta tv sau ca e cineva mai putin cunoscut,nu isi gaseste locul,sa ma ierte unul dintre cei care au mai comentat aici.
Tu de fapt,poate cu sau poate ca fara voie,dupa cum scrii la final,transmiti un mesaj de suflet,simplu,de bun simt si mai ales de luare aminte.Este mai mult decat suficient ca sa percepem viata la cotele ei maxime daruind fara sa ne coste mare lucru,"mai multa bucurie si mai multa iubire".
Cu consideratie,Adrian.