Teatru TV sau Teatru vs. TV?

Acum vreo 30 de ani urmăream în mare măsură teatru tv. Acum urmărim şi vorbim adesea despre “teatru tv”, “teatru versus tv”, “teatru şi tv” sau “teatru la tv”. Dar, dincolo de toate aceste jocuri de cuvinte şi semnificaţiile lor, cred sincer că vorbim de o falsă problemă. O falsă problemă pe care o putem extinde şi la restul presei de la noi.

O sa încerc să scriu cât mai simplu şi la obiect, fără prea multe încâlciri de condei sau de idei.
Sunt actriţă, om de televiziune, cântăreaţă, prezentatoare şi voce de diverse. Dar, înainte de toate, sunt un om ca toţi oamenii. Viaţa m-a învăţat câte ceva, după ce m-a dezvăţat de altceva, cu băţul sau cu frumosul, cu linişte şi răbdare sau fulgerator şi fără drept de apărare.
Consider că suntem toţi la fel de importanţi în tot lanţul ăsta al supravieţuirii şi “fiinţării” în societate. Consider că suntem toţi egali şi bineînţeles că merităm cu toţii aceleaşi recunoaşteri şi aprecieri atunci când ne facem treburile bine, cu pricepere şi bucurie. Sau, bineînţeles, merităm inversul, când oferim inversul.
De aceea în calitate de actor sau cântăreţ nu voi cere nimănui niciodată să-mi acorde mai multă atenţie decât altuia în anumite situaţii doar pentru că practic această meserie, mai grea decât a altora din anumite motive, dar mult mai fermecătoare şi aducătoare de bucurie din alte motive.

Nici nu mă voi supăra pe televiziunile sau ziarele care caută senzaţionalul şi vor să vândă mai mult pe seama fericirilor sau nefericirilor vieţii mele intime. Dacă doresc să-i ţin departe, ştiu bine că pot s-o fac. Şi spun asta pentru că am putut deja s-o fac de foarte multe ori.
Dacă am ceva important de spus, dacă am o problemă, dacă vreau să ajut pe cineva, oricum statutul meu îmi oferă de o mie de ori mai multe şanse de vizibilitate decât au alţi oameni din ţara asta. Iar pentru cei foarte cunoscuţi –  câteodată în plus şi datorită televiziunii sau ziarelor - este şi mai uşor.
Scenele de teatru independent sunt din ce în ce mai multe. Cu resurse sau fără, cu dragoste şi încredere, sălile clasice sau cele neconvenţionale sunt din ce în ce mai pline cu spectatori. Ştiu ce înseamnă să încerci acest drum, pentru că şi eu încerc acelaşi drum.Însă, dacă ceva îmi este clar după 30 de ani de existenţă e că actorii sunt iubiţi în ţara asta. Sunt respectaţi şi apreciaţi. Actorii sunt văzuţi bine, căutaţi şi mângâiaţi. Dacă nu s-au simţit aşa până astăzi, înseamnă că au văzut doar partea goală a paharului.

Excesul de zel

Nu presa face rău culturii. Nici măcar tabloidele sau televiziunile. Cred sincer că vorbim cu toţii de o falsă problemă. În anumite emisiuni şi publicaţii, spectacolele valoroase şi oamenii frumoşi nici măcar nu au de ce sa apară şi nici măcar nu îşi doresc asta. Iar cei care apreciază şi ajută, o fac oricum de ani buni. Ce fac însă televiziunile în general, dar mai ales cele de ştiri, când un actor moare sau când are o problemă cineva cunoscut şi iubit, este într-adevăr un soi de exces de zel deloc necesar care se întoarce ca un bumerang fix împotriva extaziatului purtător de bune intenţii.

Iar acum vorbesc din perspectiva unui artist, fost prezentator de ştiri, în continuare om de televiziune.
Da, am prezentat multe ştiri în cinci ani de zile. Am avut ore multe de evenimente în desfăşurare pe care le-am ”acoperit”, am avut şi neşansa să acopăr ore rele de breaking news atunci când suflete mari au plecat către alte dimensiuni. Şi în timpul asta, ziua, să merg la şcoală (la teatru).
Colegii mei din Realitatea erau oameni minunaţi, care mă înţelegeau şi îmi admirau dorinţa de a-mi urma visul. Unii colegi chiar mă încurajau să cânt. Şefii mei şi-au dat acordul ca în paralel să joc în serialul “La urgenţă”, un rol permanent.

Unora parcă le zburau minţile

Însă, atunci când breaking news-ul se instala imperativ şi intempestiv, unora parcă le zburau minţile: să stăm cât mai multe ore cu banda aia galbenă în direct – pentru că şi concurenţa o face - să spunem vorbe folositoare sau nefolositoare, patetic sau cu tupeu, în cunoştinţă de cauză sau doar să ne aflăm în treabă. Şi să întrebăm acelaşi om după 10-20 de minute de interviu la telefon, când poate nici nu mai aveam ce, dacă nu cumva chiar şi pământul este rotund...
Iar mai nou observ o plăcere nebună de a transmite live din... cimitire. Mă mir că nu dăm şi un prim-plan cu cel care e nepunticios în faţa acestui spectacol al cărui protagonist a devenit fără voia sa şi fără putinţa de a mai riposta.
Da, cu toţii avem bube în cap. Şi, da, unii exagerează, alţii sunt doar neinspiraţi… Însă, cu toţii iubesc şi ajută şi îşi doresc cultura. Şi chiar au nevoie de ea. Pentru asta pot garanta cu propria mea experienţă, având speranţa că nu mă înşel.

Este poate un exces de zel sau doar o dorinţă de audienţă a unora, dar merită totuşi iertate, aşa cum sunt iertate mai mereu şi micile vanităţi ale marilor actori...

Publicat inițial pe http://adevarul.ro/blogs/dalia.pusca