Acum vreo 30 de ani urmăream în mare măsură
teatru tv. Acum urmărim şi vorbim adesea despre “teatru tv”, “teatru
versus tv”, “teatru şi tv” sau “teatru la tv”. Dar, dincolo de toate aceste jocuri de cuvinte şi semnificaţiile lor, cred sincer că vorbim de
o falsă problemă. O falsă problemă pe care o putem extinde şi la restul
presei de la noi.
O sa încerc să scriu cât mai simplu şi la obiect, fără prea multe încâlciri de condei sau de idei.
Sunt
actriţă, om de televiziune, cântăreaţă, prezentatoare şi voce de
diverse. Dar, înainte de toate, sunt un om ca toţi oamenii. Viaţa m-a
învăţat câte ceva, după ce m-a dezvăţat de altceva, cu băţul sau cu
frumosul, cu linişte şi răbdare sau fulgerator şi fără drept de apărare.
Consider
că suntem toţi la fel de importanţi în tot lanţul ăsta al
supravieţuirii şi “fiinţării” în societate. Consider că suntem toţi
egali şi bineînţeles că merităm cu toţii aceleaşi recunoaşteri şi
aprecieri atunci când ne facem treburile bine, cu pricepere şi bucurie.
Sau, bineînţeles, merităm inversul, când oferim inversul.
De
aceea în calitate de actor sau cântăreţ nu voi cere nimănui niciodată
să-mi acorde mai multă atenţie decât altuia în anumite situaţii doar
pentru că practic această meserie, mai grea decât a altora din anumite
motive, dar mult mai fermecătoare şi aducătoare de bucurie din alte
motive.
Nici nu mă voi supăra pe
televiziunile sau ziarele care caută senzaţionalul şi vor să vândă mai
mult pe seama fericirilor sau nefericirilor vieţii mele intime. Dacă
doresc să-i ţin departe, ştiu bine că pot s-o fac. Şi spun asta pentru
că am putut deja s-o fac de foarte multe ori.
Dacă am ceva
important de spus, dacă am o problemă, dacă vreau să ajut pe cineva,
oricum statutul meu îmi oferă de o mie de ori mai multe şanse de
vizibilitate decât au alţi oameni din ţara asta. Iar pentru cei foarte
cunoscuţi – câteodată în plus şi datorită televiziunii sau ziarelor -
este şi mai uşor.
Scenele de teatru independent sunt din
ce în ce mai multe. Cu resurse sau fără, cu dragoste şi încredere,
sălile clasice sau cele neconvenţionale sunt din ce în ce mai pline cu
spectatori. Ştiu ce înseamnă să încerci acest drum, pentru că şi eu
încerc acelaşi drum.Însă, dacă ceva îmi este clar după 30 de ani de
existenţă e că actorii sunt iubiţi în ţara asta. Sunt respectaţi şi
apreciaţi. Actorii sunt văzuţi bine, căutaţi şi mângâiaţi. Dacă nu s-au
simţit aşa până astăzi, înseamnă că au văzut doar partea goală a
paharului.
Excesul de zel
Nu
presa face rău culturii. Nici măcar tabloidele sau televiziunile. Cred
sincer că vorbim cu toţii de o falsă problemă. În anumite emisiuni şi
publicaţii, spectacolele valoroase şi oamenii frumoşi nici măcar nu au
de ce sa apară şi nici măcar nu îşi doresc asta. Iar cei care apreciază
şi ajută, o fac oricum de ani buni. Ce fac însă televiziunile în
general, dar mai ales cele de ştiri, când un actor moare sau când are o
problemă cineva cunoscut şi iubit, este într-adevăr un soi de exces de
zel deloc necesar care se întoarce ca un bumerang fix împotriva
extaziatului purtător de bune intenţii.
Iar acum vorbesc din perspectiva unui artist, fost prezentator de ştiri, în continuare om de televiziune.
Da,
am prezentat multe ştiri în cinci ani de zile. Am avut ore multe de
evenimente în desfăşurare pe care le-am ”acoperit”, am avut şi neşansa
să acopăr ore rele de breaking news atunci când suflete mari au plecat
către alte dimensiuni. Şi în timpul asta, ziua, să merg la şcoală (la
teatru).
Colegii mei din Realitatea erau oameni minunaţi,
care mă înţelegeau şi îmi admirau dorinţa de a-mi urma visul. Unii
colegi chiar mă încurajau să cânt. Şefii mei şi-au dat acordul ca în
paralel să joc în serialul “La urgenţă”, un rol permanent.
Unora parcă le zburau minţile
Însă,
atunci când breaking news-ul se instala imperativ şi intempestiv, unora
parcă le zburau minţile: să stăm cât mai multe ore cu banda aia galbenă
în direct – pentru că şi concurenţa o face - să spunem vorbe
folositoare sau nefolositoare, patetic sau cu tupeu, în cunoştinţă de
cauză sau doar să ne aflăm în treabă. Şi să întrebăm acelaşi om după
10-20 de minute de interviu la telefon, când poate nici nu mai aveam ce,
dacă nu cumva chiar şi pământul este rotund...
Iar mai
nou observ o plăcere nebună de a transmite live din... cimitire. Mă mir
că nu dăm şi un prim-plan cu cel care e nepunticios în faţa acestui
spectacol al cărui protagonist a devenit fără voia sa şi fără putinţa de
a mai riposta.
Da, cu toţii avem bube în cap. Şi, da,
unii exagerează, alţii sunt doar neinspiraţi… Însă, cu toţii iubesc şi
ajută şi îşi doresc cultura. Şi chiar au nevoie de ea. Pentru asta pot
garanta cu propria mea experienţă, având speranţa că nu mă înşel.
Este
poate un exces de zel sau doar o dorinţă de audienţă a unora, dar
merită totuşi iertate, aşa cum sunt iertate mai mereu şi micile
vanităţi ale marilor actori...
Publicat inițial pe
http://adevarul.ro/blogs/dalia.pusca 
